11 mai

Au trecut deja doua saptamani de cand ai plecat in Singapore. Imi verific emailul de o suta de ori pe zi, imi las skype-ul deschis sperand ca, poate, vei avea ceva timp pentru mine si visez cu ochii deschisi la ziua de 11 mai. Da, stiu, tind sa fiu penibila, insa primavara asta fara tine m-a schimbat intrucatva. Ideea ta cu scrisorile noastre de dragoste imi aduce aminte de liceu. Ce as putea sa iti spun? E ciudat. Pisica iti simte si ea lipsa, se cuibareste in fotoliul tau din living si ma priveste cu ochi blajini, crezand ca ai plecat pentru totdeauna. Dimineata pregatesc doua cafele fiindca mintea mea refuza sau nu stie sa faca una singura. Noaptea adorm tarziu, gandindu-ma ca mai avem doar 2 luni de departare.

Esti, totusi, la celalalt capat al lumii. Azi m-am intalnit in metrou cu un chinez, japonez sau asiatic, oricum. Am simtit nevoia sa ii zambesc larg, de parca mi-ar fi fost o ruda sau cineva apropiat. M-a privit mirat, dupa care a zambit si el, fascinat probabil de ochii mei albastri si parul meu cam prea blond. Am citit undeva ca asiaticii sunt fermecati de look-ul asta. Noroc ca tu esti brunet, asa ca nicio pereche de ochi migdalati nu se va indragosti de tine.

Nu sunt vreo plangacioasa, doar ma stii, dar plecarea ta m-a aruncat parca intr-o alta lume. In perioada aia de dinainte. De dinaintea marii iubiri. Cand hoinaream stinghera prin lume, afisand insa cea mai mare fericire disimulata. M-am intors cumva in timp si mi-am adus aminte de mine, cea de atunci. Te cautam si te iubeam deopotriva. Pe tine, nu pe altcineva. Pe atunci, traiam nopti albe in care ma trezeam singura si simteam o apasare groaznica in piept. De parca cineva mi te luase in vesnicie si refuza sa mi te elibereze. Uitasem cum e sa fii asa.

Acum cateva zile, am trecut pe strada pe langa o tanara si aproape ca m-am recunoscut pe mine in ochii ei. As fi vrut sa o opresc, sa o invit la o cafea si sa ii spun ca intr-o zi va intalni cel mai bun om din lume. Omul ei. Asa cum Cerul mi te-a dat pe tine.

Iti multumesc, sa stii. Ca ma iubesti asa. Asa cum nu as putea sa explic nicicand in cuvinte. Ca mergi alaturi de mine, ca uneori imi rostesti gandurile si stii cand sa ma iei in brate. Stiu ca vei citi scrisoarea asta in timp ce, din cand in cand, vei privi la zgarie norii din orasul ala care mi te-a furat pentru un timp.

Sa nu te temi. Eu te voi astepta. Eu te voi iubi. Indiferent cate mari, tari si timp vor fi intre noi. Pentru ca noi ne-am iubit inca dinainte de a ne schita unul altuia trasaturile. Am sa las in continuare skype-ul deschis, am sa imi verific emailul din ora in ora si am sa intru pe Facebook sa vad daca esti online. Si, chiar daca timpul nu iti va permite sa fii acolo, eu voi sti ca sunt in gandurile si inima ta. Si tu la fel in ale mele.

Te las acum. E prima mea scrisoare de iubire, asa ca te voi ruga sa imi ierti stangacia. Au mai ramas inca multe lucruri de spus, insa cu siguranta vei culege printre randuri mangaierile din fiecare dimineata, sms-urile haioase pe care ni le dadeam in cursul zilei, trandafirul primei intalniri si fericirea ochilor nostri atunci cand se intalneau pret de cateva secunde. Pastreaza acea bucurie. E a noastra si e un dar de care prea putini muritori au parte!

P.S:  Aceasta povestire a fost scrisa pentru concursul Spring Superblog 2013 – Etapa Nemira – Cea mai frumoasa scrisoare de dragoste