Povestea unei regăsiri ratate

Uşa e deschisă. Mă priveşti. Nu îmi spui să plec. Nici să rămân.Îţi mişti mâna încet de parcă ai vrea să mă atingi. Nu o faci. Ţi-e frică.

De undeva din depărtare se aude Pink – I don’t believe you. Priveşti confuz câteva secunde de parcă asta te distrage.

Vântul îmi flutură părul. Te întorci mirat către mine. O mică undă de regret. Credeai că plec. Îţi revii repede. Prea repede. Curând aceeaşi privire.

Atunci îmi dau seama.  Ştiu că nu te voi uita curând sau poate chiar niciodată. Oare te cunosc? Oare te-aş putea cunoaşte vreodată?

Vreau să te ating. Îmi trec degetele tremurânde peste fruntea brăzdată de câteva riduri adânci. Prea adânci. Mă rănesc. Aceiaşi ochi negri care scrutează, usucă lacrimile şi adâncesc nodul din gât. Barba ţi-a crescut puţin. Nu contează. Îi simt asprimea ce îmi gâdila podul palmei.

Te încrunţi. Poate că nu îţi place ultima mea dovadă de iubire. Poate pentru că şi tu gândeşti că e ultima. Odată spuneai că ăsta e cel mai tandru gest pe care îl pot face. Astăzi te doare.

Buzele întredeschise. Vrei să îmi spui ceva. Îmi doresc să îmi spui ceva. Totuşi nu o faci.

Ai vrea să mă săruţi. Te abţii.

E vară.  De afară se aud copii zgomotoşi. Nicio maşină. Nu am cu ce pleca. Mă auzi şi zâmbeşti uşor sarcastic. Am devenit prizoniera ta.

Asta e camera noastră. Nu o pot vedea pentru că acum îţi ţin în palme chipul şi te privesc în ochi. Fix, de parcă ţie sau mie ne-ar fi frică ca de cum am clipi să nu fim aruncaţi într-o lume paralelă. Măcar de-ar fi aşa! Poate că acolo ar fi altfel. Poate că acolo nu ar mai fi graniţe, reguli, legi nescrise, prejudecăţi şi convenţii. Dar acum şi aici, camera asta e universul nostru. Mi-l voi aminti mereu. Nu în imagini. Astea se şterg în timp. O voi vedea în picăturile de ploaie ce îmi vor contura urmele sărutărilor tale. În frigul din decembrie care îmi va răci trupul încălzit odată de tine. Şi ştiu că undeva, cândva, răsfoind filele unui album vechi şi prăfuit, voi auzi urmele râsetelor noastre venite de departe. Dintr-o cameră mică, dar atât de incăpătatoare pentru o iubire pe care nici măcar timpul nu o va şterge.

Stăm acum unul în faţa celuilalt, într-o cameră ce ne-a desăvârşit iubirea, cu ochii tăi aţintiţi asupra mea şi privirea mea răvăşită, căutându-ţi pe faţă un secret. Doar unul care să mă salveze. Nici nu mai ştiu cum era fără tine. Încep să uit cum era şi cu tine. Asta mă sperie. Încep să tânjesc după o altă îmbrăţişare şi sărutare. Tu stai însă implacabil.

Ochii tăi negri. Până la urmă se îndură şi îmi spun ceea ce îmi doream sau mă temeam să aflu. Nodul din gât coboară încet, ca un adevăr greu, care doare, dar care trebuie acceptat.

Mă îndepărtez puţin de tine. Îţi trec mâna prin păr ca într-un ultim gest de iubire.

Am ajuns prea târziu. Urmele durerilor tale sunt încă proaspete. Nu au putut fi şterse de nişte dovezi de iubire prea fragede. Au rămas. Cufundate în porii chipului tău şi încrustate în adâncimea ochilor tăi negri. Nu putem fi împreună. Oricât ne-am iubi, ne-am dori, am încerca, ne-am lupta… e în zadar. Sunt ani, drame, vieţi, lumi şi ţări între noi.

Un pas înapoi, al doilea. Tot mai departe de tine. Cântecul se apropie de final. Povestea noastră, însă, nu poate avea un capăt. Pentru că de fapt nici nu a început.

Ultimele secunde. Nu mă voi uita înapoi. Îmi propun asta. Nici nu ştiu dacă îţi pot spune adio. Chiar de mi-aş dori, destinul nu îmi va împlini cerinţa.

De-acolo, de lângă uşă, zăresc broboane de transpiraţie pe frunte-ţi. Oare îţi pasă? Te mişti. Inima îmi sare din piept. Credeam că spre mine. Pentru mine. Ce copil prost şi naiv! De-acum suntem deja prea departe.

Mă întorc. Pentru prima oră clipesc. Ştiu că de undeva din spate, din trecut, clipeşti şi tu. Începi să te trezeşti dintr-un vis. Avem parte de acele câteva secunde de linişte. Ca atunci când ne trezeam dimineaţa şi nu ştiam bine în ce viaţă suntem, unde, cu cine. Doar ne simţeam trupurile şi mângâierea. Era de-ajuns. La fel ca şi acum. Clipim o dată, de două ori, ştergem pe rând fiecare gest care ne-a unit, păşind în acelaşi timp într-o altă lume, cu o nouă speranţă de a ne reîntâlni. În asta a fost prea târziu.

Plec. Vocile copiilor se opresc. Mă privesc trişti, după care încearcă să te strige. Nu îi aud. Cântecul ăla îmi răsună încă în urechi ca o placă stricată ce nu vrea să ajungă la final. Măcar de aş putea plânge! Să mă eliberez de tine. Nu pot.

Şi totuşi aş vrea să trişez. O ultimă privire spre camera noastră. Spre tine. Ştiu că nu ţi-aş mai vedea chipul, însă cu siguranţă ţi-aş distinge silueta în dreptul uşii de la intrare, conducându-mă în gând pe aleea casei noastre.

Trebuie să am curaj. Nu voi putea altfel. Mă întorc. Mă opresc şi privesc în jur. Castani goi şi trişti, o stradă pustie şi câteva case  răsfirate. Nu mai eşti tu. Nu mai e nimic. Şi parcă nici eu. Un cântec. Nu îmi aduc aminte ce e cu el. Oare cine îl cânta şi de ce mi se pare atât de trist? Un copil rătăcit trece pe lângă mine şi îmi zâmbeşte de parcă mă cunoaşte. Nu recunosc strada asta, aşa că am întorc şi pornesc grăbită.

De-acum numai în faţă pentru că de trecut nici nu mai poate fi vorba. De parcă nici nu a existat vreodată. Ajung în alte locuri. Învăţ să zâmbesc, să vorbesc, să zăbovesc pe alte străzi. Întâlnesc alţi oameni. Îi privesc. Cu disperare.  Poate pentru că undeva, într-un moment de rătăcire am uitat sau am renunţat la ceva.  Ce gând prostesc!

Sunt confuză şi uimită de tot ce se întâmplă. Şi, oricât de multe cuvinte aş spune, oricât de mulţi oameni aş iubi şi oricât de multe aş trăi, sunt singură.

Nu ştiu de ce. Totuşi, de la un timp cerul e mai înstelat că altă dată. Când îl văd, simt că doi ochi negri mă privesc cu blândeţe de undeva de departe. Nu îi cunosc. Nici măcar nu există. Sunt doar în imaginaţia mea. Eu i-am fabricat. Pentru a putea continua. Şi îmi iese. Adorm, mă trezesc şi o iau de la capăt. Pornesc din nou şi privesc în jur. Cu aceeaşi melodie în urechi de parcă ceva sau cineva m-a condamnat să o aud pe vecie.

Mă întorc, nu e nimeni. Deocamdată. Da, deocamdată. Oare?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s