Fotografiati de Bresson – Intre lumi

bressonAcum un an participam la un concurs literar organizat de site-ul de lifestyle feminin Catchy, “Fotografiati de Bresson”. Provocarea era aceea de a imagina o poveste pentru o ipostaza surprinsa intr-un tren din Romania de celebrul fotograf francez Henri Cartier-Bresson. Premiul cel mare il lua, evident, castigatorul locului 1, insa alte 30 de povestiri selectionate de un juriu cu greutate (Dan C. Mihailescu, Doina Rusti, Daniel Cristea-Enache), spun eu, urmau sa apara intr-un volum colectiv de proza scurta. Ei bine, dupa ce m-am clasat a 5-a si imi facusem sperante ca povestirea mea chiar va aparea la editura Humanitas, se pare ca proiectul a fost abandonat. Nu a fost sa fie, dar asta nu inseamna ca nu va pot impartasi povestioara de atunci. Nu cred ca e cea mai buna scriere a mea, insa transmite foarte mult, are emotie, ceea ce, cred eu, a contat si pentru juriu.

Între lumi

E aproape ora 4 dimineaţa în Berlin, un oraş atât de frumos toamna, căruia eu, acum, îi spun acasă. Şi, totuşi, de câteva zile, ceva nu îmi dă pace. Calc apăsat şi mi se pare că zgomotul frunzelor seamănă cu sunetul asurzitor al tuturor aeroporturilor prin care am trecut. Mă trezesc zâmbind străinilor doar pentru că hainele lor modeste sau ridurile fine, dar atât de expresiv aşezate pe chip, mă aruncă de fapt într-o altă lume. Îmi controlez glasul, astfel încât să par mai blândă şi înţelegătoare, deşi ceilalţi vor interpreta asta ca pe un semn de slăbiciune.

Astă seară, mi-am turnat 1-2 pahare de vin roşu sperând că am găsit remediul pentru starea asta de neînţeles. Mi-am spus că sunt o femeie matură, care nu se va lăsa înfrântă de sentimente şi frustrări înăbuşite. Aşa că stau aici, cu poza salvată şi deschisă mare pe monitor, întrebându-mă dacă ar trebui să spun şi altora povestea lor. Povestea părinţilor mei.

Am râs când am aflat că cineva s-a întrebat cine este femeia blondă, care doarme într-o poziţie atât de artistică sau ce ascunde bărbatul încruntat, cu părul vâlvoi. Am râs şi apoi am plâns. Primul impuls de revoltă a fost să trec totul sub tăcere, dar apoi mi-am spus că lumea ar trebui să vadă frumuseţea din spatele unei poveşti în aparenţă banală.

Ai mei s-au cunoscut în facultate, au absolvit amândoi Medicina, s-au îndrăgostit şi s-au luat într-o după amiază de iarnă, între Crăciun şi Revelion. Fără fast şi prea mulţi invitaţi, ci doar aşa, cât “să se fi prezentat şi în faţa lui Dumnezeu”, cum spunea tata. După un timp am apărut eu, apoi tata s-a dus când aveam 17 ani, iar în urma lui mama nu a mai fost niciodată aceeaşi. Povestea tipică iubirilor pereche, nu-i aşa? După alţi 7 ani mama a murit şi ea, lăsându-mă singură într-o lume în care nu mă mai regăseam şi pe care a trebuit să o părăsesc.  În ultimele zile, m-am întrebat de mii de ori ce vreţi de la mine şi ce aş putea să povestesc eu despre părinţii mei. În dimineaţa asta, cred, mi-am dat seama. Nu e important cum îi chema, în ce călătorie plecau atunci, cu trenul ăla, ce au făcut pe parcursul vieţii pentru că, nu-i aşa, pe atunci, oamenii aveau destine destul de lineare.

Ce contează şi rămâne, însă, este cum mama şi tata m-au învăţat să trăiesc frumos. Nu neapărat prin vorbe, ci mai ales prin gesturile mărunte pe care le făceau zilnic, prin iubirea pe care şi-o manifestau decent, în tăcere, transmiţându-mi şi mie aceleaşi valori în care credeau ei.

Uneori simt că ai mei au fost de fapt dintr-o altă lume. Una în care decenţa, respectul şi iubirea se împleteau atât de firesc încât formau cel mai frumos univers posibil. Mi-au predat lecţia asta fără să ştie că, într-o oarecare măsură, ea îmi va fi de fapt povară.

Cum să te mai mulţumeşti cu puţin, cum să accepţi mojicii şi cum să iubeşti pe jumătate când tu însăţi provii dintr-o dragoste atât de mare? S-ar putea ca Bresson, atunci, să fi fotografiat, de fapt, o generaţie întreagă. Mai ştiu încă multe perechi asemănătoare părinţilor mei, dar şi copii crescuţi frumos şi drept, ca mine, care apoi au avut de ales între calea adaptării sau cea a refugiului.

Ei şi noi, oricât de adaptaţi astăzi, suntem de fapt “între lumi”.

Pe lângă toate scenariile ce se vor crea pe baza unei imagini care îmi e de acum icoană, poza asta rămâne totuşi un mesaj de necontestat. Îmi e clar că asta e motivul vâlvei create în jurul unei simple fotografii. E, aşa, ca o briză caldă într-un timp neprielnic, ca o dovadă de iubire adevarată într-un tumult al relaţiilor carnale.

Dacă aţi dorit să îi aflaţi pe ai mei, e timpul să vă opriţi. I-aţi găsit. Sunt aici, în inima mea, dar şi în a voastră. Cu puţin noroc, voi aţi putea să îi regăsiţi undeva, în spatele unor uşi îngălbenite de vreme. Pentru voi, nu e prea târziu să le călcaţi pragul şi să îi îmbrăţişaţi.
Mulţumiţi-le pentru cea mai frumoasă fotografie făcută vreodată într-un tren cu destinaţie necunoscută.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s