Operaţiunea

stopNu mi-a fost greu să găsesc clădirea înaltă. Mai fusesem acolo la două interviuri şi, chiar dacă angajatorii păreau să mă placă, plecam de fiecare dată cu senzaţia ciudată că nu aş putea să respir în open space-urile alea cu aspect de clasă de şcoală. Cu toate astea, acceptasem compromisul pentru că pur şi simplu nu mai puteam lucra de acasă. Mă trezeam buimacă şi nici după două cafele mintea mea nu reuşea să funcţioneze aşa cum ar fi trebuit. Îmi pierdeam timpul pe Facebook, apoi îmi verificam emailurile, postam ceva tot “în interes de serviciu” şi de-abia pe la 1 începeam să mă apuc de articole. Treaba de redactor e uşoară pentru cine se pricepe. Adică pentru mine, credeam.

Ce poate fi mai frumos decât să fii plătit pentru a scrie, îmi spuneam.  De câţiva ani încoace, de când criza a lăsat oamenii ba fără serviciu, ba fără sediu sau colegi, am început să scriu tot mai greu şi mai rar. Îmi amintesc că acum câteva luni aveam în plan să scriu un roman, apoi nişte povestiri, după care gândurile astea măreţe au fost înlocuite de dorinţa mediocră de a-mi termina articolele la timp pentru a avea şi eu, ca tot omul, week-endurile libere.

Cam asta m-a determinat să strâng din dinţi, să mă îmbrac frumos, dar nu prea elegant şi să mă prezint la un nou interviu în aceeaşi clădire din trecut. Am nimerit o zi de mai cu parfum de tei şi iasomie la Victoriei, ploi răsleţe şi băltoace care formau fel şi fel de microlumi.

La serviciu, m-au acceptat pe loc. Aveam să le devin colegă de luni, să am calculatorul meu, în lungul şir de scaune şi mese, întinse exact ca într-o sală de bal. Exact asta m-a descumpănit, la fel ca privirea rece a câtorva colege deranjate de noua intrusă. Aveam să fiu din nou bucureşteanca de împrumut, să fac naveta cu trenul în dimineţile reci, în care soarele răsare din ceaţa deasă adusă înapoi de poveştile din amintirile călătorilor şi în serile cu cele mai frumoase apusuri din lume.

Primele săptămâni la birou au trecut greu. La început entuziasmul meu, chipurile diferite şi poveştile pe care le adunam din gară, din metrou sau din vreun magazin de antichităţi spălau întrucâtva nefericirea care domnea în clădirea aceea de birouri. Treaba mergea bine, în sensul că reuşeam să termin articolele la timp şi, după mult, mult timp, am reuşit chiar să merg la film cu prietenii. Ceva, însă, era în neregulă.

De cum păşeam în clădire, cuvintele îmi rămâneau în gât, ca într-o comedie, nereuşind să umble libere în lume, aşa cum ar fi trebuit. Colegele nu păreau nici ele foarte dornice să socializeze, iar în lift nici cel mai larg zâmbet nu reuşea să destreseze atmosfera. Aproape că ai fi zis că eram doar o gloată de corporatişti, supăraţi pe viaţă şi pe destinul nostru crud.

De fapt, exact asta deveniserăm. Trecuseră câteva luni de la revenirea mea în capitală. Eram la zi cu articolele, dar majoritatea week-endurile mi le petreceam în pat din cauza oboselii acumulată, iar serile din timpul săptămânii erau compromise.

Ziua mea se desfăşura, invariabil, la fel:  mă trezeam la ora 6.00, aveam tren la 7.20, ajungeam la serviciu la 9.00, scriam până la 13.00 când făceam o pauză şi mă duceam cu Claudia, colega mea cu care mă înţelegeam, la o ţigară jos, după care scriam iar până pe la vreo 17.45 când fugeam la gară să prind trenul de 18.30.

Eram în lift când am refăcut în minte traseul ăsta, cu tot cu timing. Şi nu, nu asta m-a frapat cel mai tare. Mi-am ridicat privirea şi i-am văzut şi pe cei de lângă mine. De 6 luni lucram în acelaşi loc. Eram tineri, aveam un job, eram sănătoşi că doar puteam veni la serviciu, însă cred că niciodată nu ne zâmbiserăm. Încercasem eu, timid, mai pe la început, însă fusesem privită din start cu ostilitate. Şi nu cred că era vorba de ceva personal, ci doar de obişnuinţă.

Sau doar de dependenţă.

Da, dependenţa de viaţa aia de corporatist sau de angajat care îşi trăieşte destinul limitat într-o cutie de chibrituri ridicată până la ceruri, are o groază de treburi în 8-9 ore de lucru şi, uneori, colegi prea ursuzi să îl mai scoată din starea aia.

Cel mai grav era, de fapt, că începeam să devin şi eu dependentă. Tânjisem atât după Bucureşti. Îmi spusesem de atâtea ori că aia avea să fie şansa mea, însă nu fusese aşa fiindcă în afară de Gara de Nord, metrou sau autobuz şi clădirea gri eu nu mai eram în stare să fac altceva.

Am coborât şi am urcat cu liftul în dimineaţa aia de 2-3 ori. Am vrut cu disperare să văd un zâmbet. Am zâmbit tuturor celor care au urcat, dar nu forţat. Ci doar ca un salut, ca un semn că sunt acolo, sunt o persoană reală, vie printre regulile alea ce ne transformaseră în roboţei. Nu am primit nimic. Doar chipuri obosite şi reci. Aşa cum era şi al meu, de altfel.

A existat, totuşi, un moment de declic. În care mintea mea creativă a încercat să găsească variante. I le-am spus şi Danei, prietena mea din Bucureşti, iar ea a dat din umeri nehotărâtă.

Era o altă dimineaţă, dar de astă dată de toamnă, când am ajuns în faţa clădirii. O groază de poliţişti împânziseră zona. Colegii de la toate etajele erau afară şi fuseseră înştiinţaţi că nu ni se permite încă accesul în birouri. Am încercat să aflu mai multe de la o colegă de la trei, dar mi-a răspuns, ca întotdeauna, în doi peri.

Îmi amintesc perfect cum am intrat în clădire şi privirile au rămas toate aţintite pe afişele nou-aparute pe pereţi. Apoi, în lift, am pândit reacţiile celor din jur şi aproape am schiţat un zâmbet. Am vrut, ca de fiecare dată, să îi ajut. Liftul a ajuns la 1. Nimic. Apoi la 2. Tot nimic. Am ajuns la birou şi mi-am început munca. Am căutat toată ziua ceva reacţii sau discuţii despre tot ce se întâmplase. Nimic.

S-a făcut 6 şi am plecat din nou, cu acelaşi lift. Aceiaşi oameni pleoştiţi şi încrâncenaţi. Ajunşi la parter nu am putut încă să cobor. Am apăsat butonul ultimului etaj.

Am scos telefonul din buzunar şi am format.

Şi, pe când suna, degetele mele mângâiau în van faţa zâmbitoare desenată pe placajul liftului, ca de altfel, pe mai toate zidurile clădirii noastre. Apoi, m-am întors către mesajul inspirational lipit chiar lângă butoane şi, într-un gest de revoltă, l-am rupt.

Când vocea de la celălalt capăt al firului a răspuns, i-am zis:

–         Operaţiunea noastră a fost un eşec!

de Marina Rasnoveanu

Anunțuri

Un gând despre “Operaţiunea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s