Atât de greu să mori

sunsetGlasul copiilor se auzea de afară. În casă, însă, era linişte. Nu una apăsătoare, ci doar domoală, aproape caldă, ce lăsa toate gândurile să umble nestingherite prin ungherele camerelor. Doar ea stătea pe jumătate trează, cu ochii mijiţi spre bucata de lumină din dreapta. Acelaşi bloc înalt şi gri, însă în după-amiaza aceea îşi spuse că nu conta. Chiar şi aşa, avea să se încăpăţâneze să găsească acolo răspunsurile la toate întrebările sale. Veneau când şi când, valuri, valuri, şi o chinuiau de parcă aşa s-ar fi putut încheia toată agonia sa.

Stătea pe marginea patului, cu picioarele umflate, pironite pe mocheta gălbuie. Înghiţea rareori şi atunci i se părea că toate durerile lumii păşeau sacadat prin toate colţurile corpului său. Amâna cât mai mult momentele acelea. Ştia că ochii nu îi mai erau la fel de ageri, dar, totuşi, vedea încă foarte clar fiecare părticică din acea cameră. Camera ei.

Şi, deodată, aceeaşi întrebare. Ce va rămâne după ea? Ce va fi după ce toamna se va stinge, la fel ca şi razele de septembrie? Ce va fi când nu va mai auzi râsetele copiilor ce acum i se păreau glasuri de îngeri?

Un zâmbet firav îi apăru pe chip. Poposise cu privirea în oglinda dreptunghiulară. Ce obiect comun, prezent în aproape toate casele anilor ’80. Ca şi ea, de altfel. Cu ce drept sau cu ce mândrie să se întrebe ce va rămâne după?

Un destin comun cu un suflet mare. Cine avea să îşi aducă aminte de sufletul ei? Durerea reveni din nou, cu şi mai multă forţă. Atunci, corpul parcă îi paraliză.  O ajută doar o rugăciune de o frază, rostită mai mult ca un blestem. Blestemă gândurile rele şi negre ce i se înghesuiau în minte. Voia să creadă că era mai puternică decât ele.

Îşi aminti prima toamnă petrecută acolo, la bloc. Când mirosul de vinete coapte şi dulceaţă de cireşe amare le colorase apartamentul săptămâni la rând. Nu contase căldura şi oboseală! Rândurile de borcane pentru iarnă alungaseră pe rând orice urmă de regret. Şi zâmbetele lor, bineînţeles. Cum se înghesuiau copiii să vadă ce ieşise din mâinile ei micuţe, cărnoase, de culoarea ciocolatei! Avea o poveste pentru fiecare astfel de toamnă. Frânturi pe care uneori le putea vizualiza, alteori nu.

Fusese o mamă, o soţie, o gospodină bună, da. Ca oricare alta, îşi spuse dezamăgită, din nou. Şi, totuşi, ce va rămâne după ea, cine îşi va aminti de sufletul ei?

Privi la geamul din dreapta. Părea că nu se schimbase nimic. Ce ciudat! Ce repede trecuse timpul când fusese fericită şi ce greu se scurgea nisipul ăla din clepsidră când invoca toţi îngerii morţii.

Visarea îi fu întreruptă de cineva care tocmai intrase în casă. De-ai familiei, gândi, după cât de încet deschidea şi închidea uşile. Fata înaltă şi blondă intră în cameră, începând să vorbească ceva mai tare. O înveli peste picioare, îi lua temperatura şi o întrebă dacă doreşte să închidă geamul. Femeia rosti un scurt şi greoi “Nu!”. Tânăra îi povesti un timp, după care se aşeză în fotoliu şi începu să citească o carte cu rugăciuni. Peste ele se aşternu din nou liniştea.

Pentru prima dată, îi păru rău că nu mai putea să zâmbească. Sau să vorbească în fraze lungi şi desluşite. O privi din nou. Cât de fericită fusese când poposise în viaţa lor. Cu cât drag avusese grijă de ea şi o învăţase ce este iubirea. Chipul i se însenină un pic. Da, ea avea să îşi aducă aminte de sufletul ei bun. Când toamna asta se va fi sfârşit, cu siguranţă nu va fi totul pierdut.

Părea că citeşte. De când intrase în cameră, zâmbise de multe ori. Pe ea, însă, nu o putea minţi. Pentru că femeia ştia să descifreze ochii albaştri, mijiţi de parcă lumina difuză era prea puternică şi ridurile dintre sprâncene ce acum erau tot mai adânci.

Îşi aduse palmele una peste alta ca pentru rugăciune. Imploră din nou zeii morţii. Nu ar fi crezut niciodată că e atât de greu să mori. Să mori şi să te eliberezi. Să îi eliberezi.

Orele trecură la fel. Fata trebuia să plece, aşa că o mângâie uşor pe mână. O privi pentru ultima dată. Ochii ei negri erau de ceva timp inexpresivi. Lacrimile îi secaseră cu mult timp în urmă. Atunci, însă, ar fi vrut să poată plânge. Să o poată opri, să o îmbrăţişeze şi să o privească blând, aşa cum făcea odată. Nu putu, aşa că se rezumă cu un ultim zâmbet scurt şi chinuit.

Toamna aceea se încheie neobişnuit. După săptămâni frumoase, de vară târzie, ploile luară locul după-amiezilor tihnite. După asta, însă, timpul îşi urmă cursul firesc, aşternând o uitare dureroasă peste oameni şi locuri. Anii şterseră din dureri, înăsprind suflete prea blânde pentru tristeţi prea mari.

Până într-o zi, când uşa apartamentului micuţ, de la etajul IV, dintr-un bloc construit şi trăit în vremea comunismului, se deschise din nou. Fata înaltă şi blondă se schimbase, la fel şi camerele acelea pe care le parcurgea de parcă încerca să regăsească în ele ceva din trecutul la care tânjea.

În fata bibliotecii, tânăra îşi aminti fiecare titlu de carte pe care îl citise de acolo.

–    În fiecare lună, veneam şi furam câte o carte, îi spuse ea bărbatului ce o însoţea. Credeam că n-o să vadă. Că aveam să o returnez în câteva zile. Ea, însă, îmi spunea mereu să le păstrez, că am tot timpul din lume să le înapoiez.

Zâmbi amar. Dintr-un colţ, combina îi aminti alte şi alte lucruri.

–    Ştii, primele două discuri cumpărate au fost Mihaela Runceanu şi Metallica. Unul pentru mine, celălalt pentru el. Eu, însă, le ascultăm pe ambele ori de câte ori rămâneam singură. Niciodată muzica nu a mai sunat la fel.

Se aşeză pe canapeaua cu husă înflorată. Cea pe care stătuse de atâtea ori. În faţă, aceeaşi fereastră strâmtă ce dădea într-un alt bloc înalt şi gri.

–    Mă ţinea în braţe, uneori, şi îmi spunea că atunci când voi vedea zăpadă pe pervazurile blocului de vis-à-vis , Moş Crăciun va fi aproape.
Îşi coborî pentru prima dată privirea. Casa aia era, de fapt, atât de diferită. Biblioteca nu mai avea acum aceleaşi cărţi. Combina fusese înlocuită cu un televizor LCD, iar canapeaua pe care stătea nu era defel cea din copilăria ei.

Şi, totuşi, ea trăia acolo, printre toate obiectele noi şi vechi. Privirea ei blândă aproape că se materializa printre faldurile razelor ce intrau şi ieşeau pe ferestrele camerelor. Ea, toată, trăia încă acolo, mai vie şi mai prezentă decât toţi cei care trecuseră pragul acelei case.
Curând, uşa se auzi închizându-se din nou. Cu toate astea, şi de o parte, şi de cealaltă, regretele nu îşi mai aveau rostul. Pentru că, dintr-o dată, distanţa se micşorase prea mult pentru a mai lăsa loc tristeţii.

o povestire de Marina Rasnoveanu

Anunțuri

2 gânduri despre “Atât de greu să mori

    1. Buna, Ana! Ma bucur ca ti-a placut. Da, e trist, dar, face parte din viata noastra si important e sa stim ca nu se termina totul acolo, la acea despartire fizica. Asta am vrut sa transmit prin acesta poveste, asadar finalul nu e chiar atat de trist! Te pup!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s