Pixul, cartea şi oglinda

pixUnii spun că destinul îţi este scris în stele. Sau dinainte de a te naşte. Sau în primii ani de viaţă. Alţii, afirmă sus şi tare că tu eşti singurul creator al propriei vieţi. Doar tu poţi lua un condei pentru a scrie cea mai frumoasă carte pe care ai citit-o şi trăit-o vreodată.

Un lucru e sigur. Viaţa noastră este strâns legată de litere, de cuvinte, de propoziţii, nu neapărat spuse, cât scrise. Probabil oamenii au nevoie să îşi vadă gândurile înşirate pe o pagină albă. De-abia apoi pot face un pas în spate pentru a cântări mai bine situaţia. Poate doar atunci devin sinceri cu ei înşişi, cine ştie?

V-aţi gândit vreodată că lucrurile într-ale scrisului s-au schimbat mult în ultimii ani? Chiar dacă tastatura computerului oferă atât de multe facilităţi, nu puţini sunt cei care încă poartă în geantă o agendă datată, un carneţel pe care îşi scriu ideile şi lucrurile importante şi, negreşit, un pix care să le sporească inspiraţia.

De mulţi ani, port în geantă un pix simplu, roşu. Culoarea aia mi se pare că îmi dă aşa un imbold la scris. E pixul meu norocos. În tren, când îmi vin cele mai năstruşnice idei pentru poveşti şi ce nazdravenii mai scriu eu, îmi scot repede carneţelul şi pixul din geantă şi atrag privirile tuturor celor din jur.

Acasă, recitesc tot ce am scris acolo şi îmi subliniez ce e important cu un marker negru, nu foarte gros. Apoi, la finalul săptămânii, reuşesc să aşez pe hârtie, într-o formă cizelată, acele idei brute, scrise uneori haotic în carneţel.

Şi mai am întotdeauna o “unealtă” la mine. Pe care nu o folosesc prea des în interes “creativ”, ci doar la serviciu: corectorul.

Acum am înţeles de ce astăzi mai mulţi oameni cred că îşi pot făuri singuri destinul. Pentru că viaţa seamănă atât de bine cu tot mecanismul ăsta al scrisului: creezi aşa cum simţi şi îţi place, înfloreşti, subliniezi ce ţi se pare mai relevant, după care nu mai e nevoie să tai, ca în trecut. Atunci, tăieturile erau ca o pată, ca o greşeală ce îşi aştepta pedeapsa. Astăzi, avem corectorul. Acea pastă albă pe care o trecem uşor peste rândurile scrise şi foaia devine din nou aproape albă.

Şi o putem lua de la capăt. Ne-am redat un nou început.

Ori de câte ori mă vede că scriu, mama îmi spune că, se aştepta, întrucâtva la drumul ăsta al meu. La 1 an am ales de pe tăviţa aceea pixul, cartea şi oglinda. Uneori, îmi vine să renunţ la tot. La scris, la pixul meu simplu, roşu, la markerul negru şi la corectorul alb.

Uneori, îmi spun că ar fi fost mai bine ca de pe tăviţa aia să fi ales şi eu banii, cheile de la maşină sau alte lucruri de genul ăsta.

Probabil mi-ar fi fost mai uşor, dar cu siguranţă cartea mea nu ar fi fost scrisă atât de frumos.

P. S: Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2013.

Anunțuri

Un gând despre “Pixul, cartea şi oglinda

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s