După apocalipsă

strajaNavele plecau şi veneau. Apoi, s-a lăsat liniştea. Nostalgicii pe planeta în ruină, pragmaticii supravieţuind într-o altă lume. Nu au mai repetat greşelile trecutului. Ca în orice relaţie, opţiunea “de după” a beneficiat de tratament preferantial. Un timp s-au simţit mândri, după care s-au îmbolnăvit de remuşcare.

Aşa că unii s-au întors pe Pământ. Printre care şi eu, deşi eram foarte mică atunci când se întâmplase totul. Oamenii se refugiaseră în munţi aşa că pe noi, pe vizitatori, cum eram numiţi, ne-au îmbarcat într-un camion militar şi am plecat spre unul dintre puţinele locuri populate. Treceam prin oraşe fantomă, vedeam frânturi de ziduri, tabla colorată încă cu vopseluri ce păreau venite dintr-o altă viaţă. Nu înţelegeam simţămintele ce îmi năvăleau în suflet sau imaginile groaznice ce mi se succedau în minte ca într-un film. Stăteam chircită acolo, aşteptând ca maşina să se oprească şi să găsim un loc cald unde să înnoptam. Aproape că regretam decizia de a pleca în expediţia asta pe planeta-mamă.

La miezul nopţii am ajuns. Ne-am oprit şi ne-am dat toţi jos din camionul ăla murdar. Am simţit aerul tare, de munte şi am văzut o clădire înaltă, dar prea gri şi murdărită parcă faţă de clădirile înalte de pe noua noastră planetă.

În prag ne aşteptau 3 oameni. Oameni ca şi noi. Am stat şi ne-am privit aşa câteva secunde bune. Eram atât de diferiţi, dar de fapt la fel. M-am gândit că nu meritam să ne primească acolo. Noi îi abandonaserăm. Cu mult timp în urmă, ne resemnasem la ideea că şi ei vor să piară după apocalipsa teribilă. Iată că acum, la câţiva ani de atunci, ne dovediseră ca reuşiseră să supravieţuiască .

Am intrat, iar un adolescent blond, cam de vârsta mea, ne-a ajutat cu bagajele. Clădirea era refăcută, dar păstra ceva din aerul trecutului. M-am trezit studiind curioasă picturile de pe pereţii indigo.

–         Sunt fotografii cu vila Alpin, pensiune în Straja, acum mulţi, mulţi ani, se auzi vocea băiatului.

M-am întors şi l-am privit fără să spun nimic. El a continuat.

–         Odată, de mult, locul ăsta era foarte apreciat şi vizitat. De fapt, asta ne-a fost şi salvarea. Printre documentele vechi, uitate, care au supravieţuit apocalipsei am descoperit că Straja e un loc ceva mai special. Aşa că am căutat cazare în Straja şi ne-am refugiat aici.

Mi-am trecut degetele peste mobilierul din lemn şi am spus:

–         Probabil ne urâţi.

M-a luat de mână, m-a privit fix şi mi-a spus hotărât.

–         Nu, în niciun caz. Aţi făcut ce trebuia. Noi, însă, aveam o misiune.

Am adormit cu gândul la cuvintele lui candide. M-am gândit că nu mai întâlnisem un alt tânăr la fel de inocent şi bun ca el. A doua zi m-a trezit un zgomot ciudat, care mă amorţea şi mă relaxa deopotrivă. Am dat draperia la o parte şi am rămas mută de uimire. Culorile, aerul tare, cântatul păsărilor, firicelul de apă ce brăzda muntele şi soarele ce răsărea, parcă, din nori erau prea mult pentru mine.

Am leşinat şi, după un timp, m-am trezit pe terasă. De astă dată, mirosurile au fost cele care m-au readus în simţiri. Adolescentul blond, probabil băiatul gazdelor, îmi tot spunea ceva şi mă îndemna să mănânc din bunătăţile înşirate pe masă. Îl ascultam, deşi nu reuşisem cu totul să mă trezesc. Dădeam când şi când din cap, cât să pară că îl înţeleg, savuram gusturile tuturor preparatelor al căror nume nu mi-l aminteam şi priveam uneori la peisajul de vis din faţa mea.

Între timp, îmi mai venisem în fire şi reuşeam şi eu să conturez o frază, două, să fac o glumă şi să îl studiez în amănunt. Weekendul în Straja nu avea să mi se pară chiar atât de banal, până la urmă. Am zâmbit şi m-am gândit chiar că cei de pe planeta mea vor veni cu siguranţă în vacanţă la Straja.

–         De ce râzi? m-a întrebat şi m-a privit cu ochii ăia mari şi albaştri.

Nu ştiu de ce, dar atunci mi-a venit să plâng.

–         Aşa… pentru că sunteţi prea buni cu noi. Pentru că aici e prea frumos.

–         Aici e acasă.

M-am ridicat, am făcut câţiva paşi şi am privit încă o dată toţi copacii ăia atinşi de culorile toamnei. O briză călduţă mi-a mângâiat chipul ca un cuvânt blând de bun venit. De-abia atunci mi-am dat seama. Am închis ochii, i-am deschis şi am lăsat o lacrimă târzie să se prelingă pe obraz.

Adolescentul blond, cu ochi mari şi albaştri a venit lângă mine şi mi-a luat mâna într-a lui. Atunci am putut să-(m)i răspund.

–         Da, am revenit acasă.

P.S: Acest articol este scris pentru proba 6, Vacanta perfecta la Straja, din cadrul SuperBlog 2013.

Anunțuri

Un gând despre “După apocalipsă

  1. Exact cum ai remarcat la finalul povestirii, cateodata, oricat de sigur sau frumos ar fi in alte locuri, nu putem nega ca acasa ne asteapta acea nostalgie care ne leaga de locul de care apartinem 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s