Oamenii singuri sunt întotdeauna treji la miezul nopţii

belgia
de Marina Râşnoveanu

Aseară, un prieten m-a întrebat dacă am iubit vreodată. Am râs şi am crezut că pot da imediat răspunsul. Aiurea. Cuvintele mi-au îngheţat în minte, iar ridurile mi s-au aşezat pe chip, de parcă rotocoalele fumului de ţigară aduseseră cu ele o amintire veche de când lumea. N-am răspuns, n-am fost în stare, deşi aş fi vrut să pozez în bărbatul matur, nesubjugat vreodată de vreo femeie. Apoi, în drum spre casă, am dat drumul la CD-ul cu melodii înregistrate anul trecut, de Crăciun. Un prieten m-a ajutat să îl scot aşa, pentru amici, cunoştinţe şi toţi cei care vin să mă asculte în barurile şi cluburile în care cânt. Pe drum, printre versurile melodiilor pe care le ştiam de atâta vreme, s-a conturat destul de clar chipul ei.

Întâlnirea noastră avusese loc cu un an înainte. Eram tot în Belgia şi cântam la Music Village. În fiecare week-end aceeaşi lume, deşi diferită, majoritatea erau europeni ce ar fi vrut mereu aceleaşi şi aceleaşi melodii. Îmi lipsea efervescenţa din ţară, entuziasmul celor de acasă şi bucuria lor de a trăi şi de a aplauda atunci când simţeau să o facă. Aici, totul mi se părea cam fad. Totul, în afară de casele rupte parcă din basmele din copilărie şi cerul de iarnă ce aducea când şi când zăpada. Mă învăţasem să trăiesc cumva banal şi anost. Mă temeam, recunosc. Mă temeam că şi vocea avea să îmi fie afectată de aerul din clubul ăla, că simţămintele aveau să îmi fie îngheţate de răceala unor oameni drăguţi, sociabili, dar cu care nu puteam deloc să rezonez.

Aşa că, într-o seară, pe când cântam pe scenă Dancing in the Dark, am zărit-o la bar pe ea. Brunetă, de statură medie, prima oară mi-au atras atenţia ochii ei mari şi verzi. Părea distrasă de ceva anume şi nu îmi dădea prea mare importanţă, spre deosebire de celelalte fete din club. Ochii îi sclipeau altfel, iar gesturile deşi timide, îmi aminteau cumva de o felină. Purta o cămaşă albastră, blugi strâmţi şi cizme cu toc înalt. Se chinuia să stea acolo, pe scaunul de la bar şi încerca parcă să mă asculte. Nu era chiar cea mai frumoasă. Unii ar fi găsit-o chiar banală, însă ceva la ea m-a atras. Aşa că, mi-am pus în cap să o cuceresc. Nici nu avea să fie prea greu, iar eu trebuia să îmi recapăt pasiunea şi adrenalina atât de necesare spectacolelor pe care aveam să le onorez. De fapt, întreaga mea viaţă avea nevoie de altceva.

M-a privit doar când şi când. La un moment dat, a părut chiar plictisită şi şi-a comandat un Martini din care sorbea o dată la câteva secunde. Era tristă, am dedus apoi, ceea ce, din nou, îmi spuneam eu, era un atu pentru mine.

Reprezentaţia s-a terminat pe la miezul nopţii aşa că m-am îndreptat şi eu spre bar şi i-am cerut lui Pete, barmanul, un cocktail “as usual”. Nu ştiu dacă accentul sau farmecul meu i-au atras atenţia, dar a întors capul şi m-a privit pentru o secundă. Ochii îi erau încă şi mai verzi decât remarcasem până atunci. Îşi terminase Martini-ul aşa că a mai cerut un Chimay albastru, berea preferată a belgienilor. M-am întrebat dacă e belgiancă. Nu aş fi vrut, recunosc. Am început o discuţie cu Pete, sperând că poate, poate, tipa se va băga în discuţie. N-a făcut-o. Nici măcar atunci când câteva persoane din club au venit să mă felicite pentru concert. Asta a umplut paharul, aşa că m-am întors către ea şi i-am spus:

–         Vii des aici?

Ştiu, cea mai banală replică de agăţat, dar deja situaţia aia începea să mă enerveze. S-a întors spre mine, a făcut ochii mari şi a zâmbit uşor încurcată. Aş fi putut jura, însă, că a fost totuşi şi puţin încântată. S-a uitat peste umăr de parcă ar fi vrut să se asigure că nu vorbesc cu altcineva, după care mi-a răspuns sigură pe ea.

–         Nu, e prima oară. Ceea ce, cred, nu pot spune şi despre tine.

Da, corect, ce prost fusesem. Era de la sine înţeles că ţineam concerte acolo aşa că, dacă ar fi venit des, aş fi remarcat.

–         Atunci dă-mi voie să îţi ofer ceva de băut.

–         Nu, sunt deja la a doua bere şi chiar nu aş vrea să plec de aici beată. Nu vreau decât să beau puţin pentru a mă mai amorţi, atâ. Sunt doar în vizită în Bruxelles aşa că nu vreau probleme.

Am zâmbit şi am dat din cap aprobator, ca şi cum o înţelegeam. Carevasăzică era turistă. Minunat.

–         Să înţeleg că berea e doar pentru a amorţi unele gânduri. Să ştii că ele nu vor trece de tot, i-am spus eu zâmbind cu subînţeles. Doar le pui undeva în stand by. Odată ce îţi revii, vor reapărea.

–         Crede- mă, ştiu, însă tot e mai bine decât nimic.

Avea glas plăcut. Şi, chiar dacă prima dată mi s-a părut dură, acum vorbea întrucâtva blând. Trăsăturile i se mai îndulciseră de când începusem mica noastră conversaţie. Pete îmi zâmbi de dincolo de tejghea, de parcă ar fi înţeles intenţiile mele. Speram doar să nu fi fost la fel de evident şi pentru ea.

–         Ai cântat frumos, să ştii, chiar foarte frumos. E drept că nu am fost în cea mai bună stare pentru a aplauda aşa cum ai fi meritat, dar mi-a plăcut.

Deci observase. I-am mulţumit şi, cred că pentru prima dată, am şi roşit un pic. M-am simţit ca un prost, dar a trebuit să continuui întrucât fata aia mă intriga din ce în ce mai mult.

–         Deci, de unde eşti?

–         Din România.

–         Wow, şi eu la fel.

Un zâmbet larg ne-a apărut amândurora pe faţă. I-am povestit că stau în Belgia de 3 ani şi că încerc să fac bani din cântat, de vreme ce în România nu s-a putut. Nu a vrut să îmi spună cu ce ocazie era în Bruxelles şi nici nu am insistat, la drept vorbind nici nu mă prea interesa. Am mai povestit un pic despre ce era în ţară şi despre intenţiile mele de a reuşi acolo într-un viitor apropiat.

După care, am simţit că întâlnirea noastră trebuie să treacă la alt nivel.

–         Uite, ştiu un local mişto la două străzi de aici, vrei să vii?

–         Sigur, de ce, nu?

Voiam să o duc la Kangaroo, un club din Bruxelles. Era un fel de discotecă mai retro aşa, se puneau tot felul de muzici nebune, iar oamenii – străini şi localnici deopotrivă – dansau ca nebunii până dimineaţă. Îl cunoşteam pe DJ-ul de acolo, aşa că de fiecare dată aveam asigurat un loc la masa lui.

Am ieşit din Music Village şi am pornit unul lângă altul pe străzile micuţe din apropierea Grand Place-ului. Belgienii au o piaţă mare, frumoasă, înconjurată de tot felul de clădiri vechi, hoteluri micuţe şi străduţe înguste pe care ai senzaţia de fiecare dată că te pierzi. Mergeam apropiaţi şi îi simţeam privirea cum poposea când şi când pe chipul meu. M-aş fi uitat şi eu, recunosc, dar nu am facut-o. De cum am intrat în Kangaroo, fata a fost super încântată de acorduri, de oamenii dezinvolţi şi a început să se zbânţuie pe muzică.

M-a prins de mână şi m-a tras spre ea. Aşa am putut să o studiez mai cu atenţie. Nu avea nimic artificial, spre deosebire de multe alte femei cu care eram obişnuit. Nu ştiam câţi ani are, i-aş fi dat cam 23, deşi ar fi putut avea mai mult. Corpul i se mişca pe muzică, când şi când ne atingeam şi de fiecare dată ne priveam cu subînţeles. Între noi exista o chimie specială, asta era clar. Pentru prima oră după mult timp simţeam că trăiesc din nou.

În seara aceea cânta o formaţie de reagge aşa că, într-o iarnă geroasă, pe ritmurile acelea fierbinţi, ne-am apropiat şi ne-am sărutat ca şi cum era prima şi ultima noapte când ne întâlneam. I-am atins părul şi am tras-o uşor spre mine. Cred că întâi s-a speriat, după care s-a lăsat pradă strânsorii mele, răspunzându-mi la fel.

Târziu, spre dimineaţă, am pornit spre staţia de taxiuri. De-abia când am ajuns pe stradă ne-am dat seama că ningea. Am zâmbit amândoi ca şi cum asta era tot ce lipsea unei seri ce nu anunţase defel artificiile şi ameţeala aia atât de plăcută.

Trebuia să plusez. Ştiam asta. Era, poate, ultima mea şansă. Poate nu ultima pe care mi-ar fi oferit-o ea, dar cu siguranţă ultima pe care o doream eu. Aşa că am invitat-o la mine. Din fericire, locuiam pe atunci la etajul 2 al unei case vechi dintr-un cartier mărginaş al Bruxellului. Am convins-o repede, dar asta nu mi-a scăzut interesul, ba dimpotrivă. Nu îmi dădusem seama dacă era genul de femeie aventurieră, dar acceptul ei a venit la fel de firesc ca tot ceea ce se întâmplase în seara aia.

Tot drumul a privit mirată şi încântată deopotrivă la străzile acelea pe care nu le mai văzuse, la luminiţele strălucitoare, remarcând de fiecare dată cu cât bun gust fuseseră alese şi decorate. Când am ajuns pe Chance la Rue, nu şi-a putut lua ochii de la casele care şi pe mine mă fermecaseră prima dată.

Era aproape 5 dimineaţa. De undeva de departe, vedeai primele dâre de lumină ale dimineţii. Nimeni pe stradă, nimeni la ferestre. Zăpada se aşeza tăcut peste noi, iar ea nu îşi putea stăpâni zâmbetul ăla atât de gingaş de pe faţă. A început să danseze, imitând muzica din club şi deschizându-şi braţele pentru a întâmpina şi simţi picăturile plăcute şi reci ale fulgilor de zăpadă. Vis-à-vis de casa mea era o patiserie. Acum a dat faliment, însă atunci, vitrina aceea frumos decorată cu tot felul de luminiţe, dar şi bunătăţi, i-a atras şi ei atenţia. A fugit într-acolo, ţopăind şi strigându-mi în şoaptă tot ce ar fi vrut să mănânce. Nu m-am apropiat prea tare. O priveam cu drag şi cu o oarecare teamă. Atunci a început să îmi fie pentru prima oară frică de ea. Rolurile se inversau parcă, iar eu începeam să uit de ce mi-o apropiasem.

De cum am închis uşa apartamentului meu micuţ, am mângâiat-o pe obraz încet, cu delicatete, ca şi cum gestul meu i-ar fi şoptit să nu se împotrivească. Şi-a trecut degetele fine prin părul meu şi s-a apropiat din ce în ce mai mult. Nu aş fi crezut că în fiinţa micuţă de la bar, în copilul ce se bucură în faţa câtorva prăjituri, se ascunde o femeie atât de senzuală. Am început să ne sărutăm şi să ne atingem de parcă aia ar fi fost ultima seară în care aveam să ne vedem. Ochii ei mi-i cercetau pe ai mei, iar mâinile mele ar fi vrut să cuprindă dintr-o dată întreaga ei fiinţă. Vibra uşor ori de câte ori o sărutam şi se lăsa pradă mie de bună voie. Am făcut dragoste pe patul din cămăruţa de la etajul 2 al unei case din poveşti până când zorii au trecut prin draperia mov, transparentă.

Stătea de câteva minute bune întinsă pe pieptul meu. Nu ştiam dacă doarme sau e trează. Eu, cu siguranţă, nu puteam să închid un ochi. Era mult mai frumoasă goală, aşa, în braţele mele, decât mi-aş fi putut imagina. Sânii îi coborau, apoi urcau încet, atingându-mă uşor şi făcându-mă să simt din nou dorinţa. La un moment dat s-a ridicat, şi-a tras pe ea o cămaşă de-a mea găsită pe un fotoliu. S-a aşezat pe pervazul de la geam, uitându-se pe stradă. N-a spus nimic în timpul ăsta. Doar m-a privit o dată şi a zâmbit cald.

Apoi, când nici nu mă mai aşteptam să spună ceva, a dat perdeaua mai la o parte şi a zis:

–         În casa de vis-à-vis cred că e ascunzătoarea lui Moş Crăciun.

Am zâmbit amândoi. Într-adevăr, în casa din faţă, la etajul I, se vedea un brad împodobit, înconjurat de mai multe cadouri. Prin cameră era forfotă, dar nu puteai distinge pe nimeni. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, spuse:

–         Aceia cred că îi sunt ajutoarele, spiriduşii.

Am privit-o iar şi mi s-a părut cea mai frumoasă femeie-copil pe care o văzusem vreodată. Ochii ei se opriseră de astă dată asupra mea. M-am fâstâcit un pic.

–         Ştii, dacă mi-ar fi spus ieri cineva că am să trăiesc o noapte ca asta, aş fi putut pune pariu că minte.

Am mângâiat-o încet pe braţ. Deci nu era o aventurieră. De undeva de departe, povestea ei începea să se scrie. Părea doar un suflet dintr-acela care are răbdare o viaţă întreagă şi nu se avântă în braţele primului venit. De ce se aruncase într-ale mele, nici măcar eu nu ştiu. În mod ciudat, nu credeam că fusesem atât de bun în a o cuceri.

Am adormit într-un final unul în braţele celuilalt, asta în timp ce din camera vecinului se auzeau nişte colinde străine. Mai erau doar câteva zile până la Crăciun.

M-am trezit speriat. Speriat de cât de bine era acolo, cu ea, aşa că am încercat să mă eliberez şi m-am dus să fac un duş. Printre picăturile de apă şi parfumul ei încă proaspăt pe pielea mea, am sperat că nu o voi mai găsi în cameră.

Când m-am întors, am văzut că, intr-adevar, plecase. Pentru o clipă am vrut să fug după ea. Altceva m-a oprit. M-am gândit să o privesc de la fereastră pentru ultima dată. N-am făcut nici asta. Pe noptieră lăsase însă numărul de telefon. M-am jucat un pic cu bileţelul, m-am mai învârtit un pic prin cameră, mi-am sunat un prieten pentru a face planuri pentru seara respectivă şi am încercat să mi-o scot din minte.

Ştiam că următorul spectacol avea să fie super. Eram din nou eu, simţeam că trăiesc din nou. Cu toate astea, ceva mă deranja, ceva era nelalocul lui. Aşa că, înainte de a pleca spre club, am aruncat bileţelul pe care mi-l lăsase.

Spectacolul din seara aia a decurs bine, la fel şi celelalte din serile următoare. A fost totuşi o clipă când mi s-a părut că o văd ieşind din local. N-am avut curaj să îl întreb pe Pete, barmanul. De undeva de partea cealaltă a ferestrei, am zărit-o. Mă privea ca şi cum îşi lua rămas bun. Aş fi putut jura că mi-a zâmbit. Aş fi putut să mă duc într-acolo, să îi spun să mai stea. N-am făcut-o. Atunci, de mult, ea nu ştie, dar i-am dedicat un cântec. Cu fiecare vers şi sunet, trupul şi pasiunea ei erau parcă ceva mai aproape. Deşi atât de diferiţi, noi doi eram atât de asemănători.

Nu ştie, dar ori de câte ori pasiunea îmi dispare din viaţă sau oamenii îmi par prea banali pentru a mă mai inspira din poveştile lor, închid ochii şi o văd din nou. Frumoasă, copilă, sălbatică şi pasională, iubindu-mă într-o seară de iarnă.

Azi, după un an, cânt la acelaşi bar din Bruxelles, înconjurat de aproape aceiaşi oameni. Şi, deşi se spune că timpul şterge toate urmele, uneori, când intru în bar sau când am o clipă de răgaz între două versuri, îmi arunc o privire în local sperând ca pe scaunul de la bar să o văd din nou pe ea, pe fata fără nume, dar pe care preţ de câteva ore, am iubit-o.

o povestire de Marina Rasnoveanu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s