Vreme între noi

rainAutobuzul întârzie. Mereu întârzie la ora asta. Când oamenii sunt acasă, iar soarele stă să apună. Azi e deja printre norii negri ce ameninţă liniştea oraşului micuţ, de munte. Se îngrămădesc şi îi privesc pe cei care încă se încumetă să cutreiere străzile. Nu sunt prea mulţi, ce-i drept, dar nici puţini, atât câţi au mai rămas…

Primele picături poposesc pe asfaltul încins şi negru. Autobuzul se apropie aşa că nimeni nu-şi mai aminteşte de umbrelele lăsate acasă. Călătorii urcă şi îşi aleg câte un loc: pe vreun scaun galben şi rece sau lângă bara de fier, cu ochii aţintiţi asupra priveliştii apocaliptice de afară. Se întreabă dacă vor ajunge la timp sau dacă furtuna îi va prinde printre salcâmi dezlănţuiţi. Autobuzul pare gol. Prea multă linişte, prea mult aer ce intră pe geamurile din loc în loc deschise. Ceva puf alb, de mai, ce aduce parcă frânturi dintr-o altă poveste.

Într-un alt colţ de lume, un alt autobuz îşi deschide uşile. Alţi călători coboară. Unul dintre ei  îşi scoate aparatul de fotografiat şi verifică încă o dată setările. Acolo încă nu a venit furtuna, ci doar dimineaţa. Străzile sunt, însă, aproape la fel de pustii. Paşii călătorului rătăcit se aud pierdut, în timp ce autobuzul din cealaltă lume îşi urmează drumul liniştit. Câţiva copii se joacă la marginea drumului, pe o alee micuţă între două case. Tânărul se opreşte vis-à-vis şi le surprinde inocenta şi veselia. Un autobuz opreşte în staţie, chiar în dreptul lui. Priveşte la călători. De lângă uşă îi zâmbeşte o fată frumoasă. Da, asta a fost primul gând. Că e frumoasă. Nu e timp să îşi dea seama dacă e frumoasă pentru el sau pentru un altul. Atunci când uşile se închid,  iar autobuzul porneşte, gândeşte că se înşelase. Avea ceva, dar nu tot. Prea diferită, prea diferită de cei pe care îi ştie, de cei dintre care făcea parte şi el.

Primul fulger a luminat pentru o clipă autobuzul călătorilor obosiţi . Tânăra care se sprijinea de bara de metal şi privea cerul s-a îndepărtat, aşezându-se cumine pe un scaun de lângă uşă. S-a resemnat cu petecul ei de geam. E obosită. Vine de la birou, târându-şi gândurile şi visurile printre străzi necunoscute şi trupuri greoaie. Autobuzul opreşte la un semafor. Priveşte la ceilalţi şoferi. De acolo, de sus, le poate citi grimasele, gesturile…chipurile. Un tânăr gânditor dintr-una din maşini îi atrage atenţia. Îi observă trăsăturile mai atent. Nici ea nu ştie de ce, dar pentru o clipă se întreabă ce s-ar întâmpla dacă între oameni ar exista acea legătură specială care le-ar spune atunci când cineva îi priveşte, îi căută, îi aşteaptă. Ca într-o minune, tânărul întoarce capul. De astă dată, pare că el e cel care îi scrutează mintea şi viaţa. Semaforul se schimbă din roşu, în verde, iar el demarează în trombă, uitând într-o clipită de fata din autobuzul galben. De-abia atunci, tânăra şterge părticică de geam aburit de căldură şi stropii de afară. Nu fusese decât o iluzie… se înşelase.

Camera aia foto trebuia schimbată neapărat, gândi tânărul. De acolo, de pe marginea drumului, încerca să audă sunetul norilor albaştri de de-asupra. Nimic. Era o dimineaţă ca oricare alta, cam plată, banală şi rece, însă ştia că va trece. Se uită la ceas. Arata deja ora 10.00. Îşi duse mâinile la ochi şi încercă să-şi alunge acea stare căreia el îi spunea amorţeala combinată cu ceva oboseala. Dormise vreo 8 ore deci nu era asta, dar îi plăcea să se mintă singur. Îşi continuă drumul pe strada în pantă şi găsi alte cadre de imortalizat. De la geamul unei căsuţe albastre un bătrânel îi făcu cu mâna. Nu ar fi crezut că tocmai un bătrân îi va însenina ziua. Tânărul îi răspunse cu acelaşi gest şi îi făcu o fotografie. Buzele bătrânului se mişcară că într-o prevestire bună. Tânărul se apropie, dar nu auzi nimic. Şi, tocmai când să primească mesajul, bătrânul dispăru în spatele perdelei îngălbenite, ce flutura acum într-o adiere de vânt ciudat de mai.

Potopul se dezlănţuise. Singura lor salvare era autobuzul. De câteva staţii nimeni nu mai urcase, nimeni nu mai coborâse. Mulţi, probabil, nici nu ştiau unde duce autobuzul ăla. Gândeau doar că avea să îi salveze pentru moment de furtună. Nu mai era mult. Făcuseră deja jumătate de oraş. Tânăra de lângă geam încercă din nou să se uite afară. Şterse geamul aburit cu mâneca bluzei sale violet. Printre crengi rupte şi picături de apă, îşi văzu chipul. Nu suportă pentru mult adevărul, aşa că îşi coborî privirea, rugându-se că ploaia să se oprească mai repede şi Dumnezeu să îi elibereze din nou. Ceva îi atrase însă atenţia. În stânga ei, un bătrânel se pregătea să coboare. Era ud leoarcă deşi ea nu îşi amintea să îl fi văzut urcând. O privi, îi zâmbi şi coborî pe a doua treaptă, aşteptând ca autobuzul să ajungă în staţie.

Fata se uită mai bine la chipul său brăzdat de riduri, la ochii mari şi gri, odată albaştri. Bătrânul îi aduse o linişte ciudată, de parcă ochii, buzele, pomeţii şi întreg chipul încercau să îi vorbească. Ar fi vrut să îl întrebe ce şi să îi spună că ea, spre deosebire de alţii, are nevoie de cuvinte. Nu indrăzi. Totuşi, până ca uşile să se închidă din nou, bătrânul întoarse privirea către ea şi îi spuse blajin:

–         Sunt doar frânturi înşelătoare. Nu e timpul…încă!

Şi furtuna se opri.

Marina Rasnoveanu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s