Naivul hibrid

ElegantineEra luni. Ma intalneam cu o prietena in Centrul Vechi, asa ca mai poposeam un timp pe stradutele din apropierea Cismigiului. Cerul se innorase si primele picaturi de ploaie imbracasera Bucurestiul in ceva nuante de verde cenusiu. Aerul, insa, era placut. Am trecut pe langa parc. Cativa liceeni pe o o banca, o tanara isi plimba cainele si doi batranei mergeau alene pe aleile ondulate. Am zambit si, pentru o clipa, am uitat ca in doar cateva ore centrul orasului avea sa fie aglomerat. Dar nu conta asta, pentru ca atunci, acea parte de lume se impotrivea cu indarijire timpului.

Am intrat in libraria de langa Cismigiu. Cautam de ceva timp doua carti. Amanasem momentul ala fiindca orele imi erau mereu prea putine. Vitrinele largi, rafturile cu carti si cafeneaua amenajata in stanga m-au indemnat sa pasesc inauntru. Recunosc, nu mai vazusem niciodata o asemenea librarie. Mi-am trecut degetele peste copertele cartilor, am inspirat usor parfumul de frezii si lavanda si am ascultat muzica in surdina. Am gasit repede cele doua carti, insa librarul mi-a recomandat si mica expozitie de picturi din hol, cu titlul Elegantine.

Am zambit din nou. Aproape ca nu indrazneam sa cred ca atatea coincidente se succed astfel incat eu sa fiu atat de rasfatata intr-o zi mohorata de luni. Am incuviintat si am pornit in cautarea subiectelor. Asa imi spun ori de cate ori ajung in Bucuresti, iar atunci, cu atat mai mult vedeam in acele panze atent colorate si minutios concepute viitoarele mele subiecte de povestiri.

M-a intampinat intai un chip schimonosit de durere, cu rotocoale de lumini, umbre si culori intunecate prelingandu-se pe brate. Apoi, o fetita rosie in obraji imi oferea un manunchi intreg de maci, pe un camp albastru ca furtunile noptilor de mai. Dupa care, timpul s-a oprit in loc.

Dirty Naive WorldAjunsesem in dreptul unui alt tablou. Intai l-am privit mirata, apoi ridurile dintre ochi s-au adancit intr-o incruntare ce scruta dincolo de panza si mintea pictoritei. M-am simtit de parca cineva imi cautase in suflet, in amintiri, in inima si pusese pe hartie tot ceea ce eu aveam pretentia ca pot scrie in cuvinte.

Un om fara chip statea trist pe marginea unei ferestre. Statea singur pe marginea unei lumi. Privea in zare, cu ochii goi si albi, de parca mantia ce il ingreuna spre o alta lume, l-ar fi tinut prizonier acolo unde nu se regasea.

Am stiut de la bun inceput ca aceea sunt eu. Sunt eu, in lumea asta mare de neinteles, iar petecul de cer mov, intocmai ca esarfa pe care eu o iubesc, dar de care prietenele mele se feresc ca de o eticheta stigmatizata, reprezinta modalitatea lui de a evada, de a respira gura de oxigen necesar vietii pe Pamantul de jos.

Fata mi s-a inrosit, ochii au inceput sa ma usture si cred ca nu am mai putut suporta povara realitatii, iar librarul a venit sa ma intrebe daca ma simt bine. L-am rugat sa ma lase sa ma odihnesc cateva clipe pe fotoliul crem.

Mi-am trecut palmele peste chipul obosit si am privit din nou tabloul care ma hipnotiza.

Acela eram de fapt noi. Toti cei care indraznim sa fim noi si ne luptam sa nu ne transforme nimeni si nimic. Toti cei care lupta pentru un vis, toti cei care aleg sa isi astupe gura cand dau nas in nas cu mojicii, toti cei care se chinuiesc sa nu se lase prada rautatilor si prejudecatilor oamenilor slabi. Toti cei care isi potrivesc hainele in picturi elegante si stilate sau in desene sustichii si combinatii pline de creativitate, dar care trebuie sa ignore priviri pline de acuze. Toti cei care iubesc impotriva normelor, toti cei care asteapta tacuti pe o margine de lume, atunci cand ceilalti ii cred niste bieti nebuni.

Toti cei care incearca sa supravietuiasca lumii asteia.

Devenise un lux sa fii tu. Ciudat, candva, de mult, incepusem sa cred cu tarie ca toti eram de fapt, intr-o forma sau alta, o piesa de arta. Eu sunt, cu siguranta, o pictura. Una pe care nu o remarci din prima, dar odata ce zabovesti asupra ei, gasesti noi si noi motive pentru a-i ramane alaturi si pentru a o privi in liniste o viata sau poate chiar mai multe. Mama este o brosa din aceea a carei valoare creste odata cu timpul ce ii mai aduce in dar cateva irizatii  verzui. Colega mea poate fi o sculptura modernista, iar barbatul ala care tocmai a trecut prin fata vitriniei si m-a privit mirat ar putea fi un copac ale carui ramuri cresc, se inalta si se intrepatrund in forme geometrice si ondulatoare bizare, dar totodata fascinante.

Ei bine noi, noi toti – toate aceste opera de arta – suntem in pericol. Pentru ca simplul nostru trai, simtamintele si gandurile noastre se simt amenintate. Pentru ca arta noastra a devenit un lux.

Am sorbit inca o data din paharul cu apa dat de librar, am privit inca o data tabloul pe care stiu ca nu il voi mai vedea niciodata si am iesit pe strazile deodata pustii. As fi vrut sa plang si sa imi descarc revolta. Arta nu ar trebui sa fie un lux pe care doar unii, cei mai talentati sau cei mai curajosi sau cei mai frumosi nebuni, sa si-l permita. Arta ar trebui sa fie permisa tuturor. Pentru ca toti suntem opere frumos concepute, cu marele har de a putea si noi, la randul nostru, ciopli grandioase forme de arta.

P.S: Tabloul cu pricina a fost picatat de Eglantina Becheru, iar acest articol imaginar, dar atat de real a fost scris pentru Spring Superblog 2013.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s