Bunicul

Chipul bunicului meu s-a mai estompat de vreme. Nu sunt sigura ca as mai putea sa ii descriu trasaturile, sa ii colorez ochii sau zambetul, dar cu siguranta simt inca iubirea de dincolo de cuvintele dojenitoare, caldura imbratisarii sale si privirea-i plina de bunatate. Bunicul meu a fost un om bun, ca toti bunicii de altfel, insa el a fost unul dintre cei care m-au invatat pentru prima data sensul acestui cuvant.

Diminetile de vara incepeau la fel. Cu sunetul masinii de cusut in hol, cu pauzele de liniste in care stiam ca masoara, taie, deseneaza cu creta alba si patrata pe materialele pe care trebuia sa le croiasca. Bunicul meu era croitorul satului, iar asta insemna intr-adevar ceva. Oamenii veneau la el rugandu-l sa le creeze haine, ii aduceau materiale pe care el le studia, le intindea, le aseza langa alte petece, dupa care dadea un verdict implacabil. Stia meserie, iar masina lui de cusut Singer era mai mult decat un instrument de lucru.

Imi petreceam vacantele de vara la tara, impreuna cu verisoara mea, iar masina aceea de cusut era ca o reduta de necucerit. Ni se parea ca seamana mai degraba cu o nava spatiala, iar cand bunicul nu era prin preajma ne asezam pe scaun in fata ei si pedalam pana oboseam. Uneori, ne treceam degetele micute peste materialul dur, neindraznind sa visam ca intr-o zi am putea si noi sa lucram la masina de cusut.

Dupa ani, bunicul nu a mai putut lucra, asa ca masina a ramas la locul ei, dar nu mai era folosita. Niciunul dintre copii nu ii mostenise harul. Bunicul mai mesterea in jurul ei, ca si cum se intalneste cu un vechi prieten, poarta o scurta conversatie, dupa care se despart din nou.

Nu am inteles cu adevarat ce a insemnat acea masina de cusut pentru bunicul pana in ziua in care ochii lui plapanzi se pregateau sa se inchida pentru totdeauna. Stateam langa el, studiindu-i fiecare rid, grimasa sau gand trimis in zbor. Imi povestea cate luna si-n stele, stiind ca asa nu ma voi mai gandi la ce avea sa urmeze. Imi dadea sfaturi, imi mangaia mana si, la un moment dat, m-a privit drept in ochi si mi-a spus sa nu vand niciodata masina de cusut. Am zambit. Mi-a repetat si mi-a spus ca masina aia de cusut il reprezinta, e parte din sufletul lui si ca, la un moment dat, unul dintre noi va invata cu siguranta tainele croitoriei.

N-am vandut masina de cusut. E tot acolo, in holul din casa de la tara. Nimeni nu o foloseste, dar in acelasi timp nimeni nu indrazneste sa propuna instrainarea ei.  Cred ca ne aminteste de fapt de bunicul. Chiar daca linistea s-a asezat peste ea, sunetul ei inca razbate din timp. Cand o privim auzim, parca, vorbele bunicului atunci cand facea calcule, lua masuri si cerea papiote de ata diferite.

erMa gandeam zilele trecute ca ar trebui sa intru intr-un magazin de electrocasnice si sa caut o masina de cusut Singer, una moderna, dar pastrand aceleasi caracteristici inconfundabile, asa cum am vazut aici.

Si s-o cumpar, chiar daca nu stiu sa cos. Sa o iau, sa o asez in camera mea si apoi sa astept “inspiratia”. Exact asa cum fac si la scris. Harul bunicului meu trebuie sa se fi transmis cuiva, dar daca nu incercam, nu vom sti niciodata…

Acest articol este scris pentru concursul Spring Superblog 2013

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s