Grozăveşti, cu peronul pe partea dreaptă

pozaAseară, am visat că o garnitură de metrou se împotmoleşte undeva în tunelul negru. Astăzi, am citit pe net că exact asta s-a întâmplat. Îmi mai privesc o dată reflexia în geamul opac. S-a întâmplat deja, nu are cum să se întâmple de două ori în aceeaşi zi, îmi spun şi mă afund mai mult în scaunul albastru. Opt staţii. O groază. De ce n-oi fi ales să schimb metroul la Victoriei, mă întreb, după care mă las din nou pradă gândurilor.

E seară. Sunt la fel de obosită ca şi altă dată. E imposibil să scap de senzaţia asta de amorţeală îmbibată cu neputinţă şi plictis. Metroul se opreşte, uşile se deschid şi lângă mine se aşează două tinere cu bagaje uriaşe. De-abia atunci îmi dau seama.

Că e februarie. Că e februarie în Grozăveşti.

Mi se face dor. Aşa, dintr-o dată, printre hodorogitul greu al metroului şi zgomotul tastelor apăsate continuu de călători. Mi-e dor de camera mea micuţă din cămin, în care toate visurile păreau doar conversaţii fireşti cu destinul. Party-urile se ţineau lanţ, iar prieteniile se legau aproape instant. Râdeam cu gura până la urechi, pierdeam nopţile şi gândeam că toată viaţa va semăna cu semestrele dintre două sesiuni. Era atât de simplu pe atunci. Să dansezi, să te cerţi cu colegele de camere, să te duci la 10 interviuri într-o săptămână sau să vezi băieţi frumoşi şi să te îndrăgosteşti.

Odată, am făcut o fotografie de pe balconul nostru ce dădea înspre Dâmboviţa. Câteva clădiri înalte se construiseră în dreapta, iar alte două se preconizau în stânga. Era după o ploaie, iar culorile cerului păreau venite dintr-o altă lume. Luminile se proiectau perfect în apă, iar ferestrele-oglinzi ale clădirilor cuprindeau tot ceea ce voiam să ţin ascuns. Din cameră se auzea muzică, fetele vorbeau nedesluşit, iar eu rămăsesem privind fix la fotografia aia. Cred că atunci mi-am dat seama că o parte din sufletul meu va rămâne acolo. Prinsă cumva între ramele unei fotografii virtuale, între blocurile înalte şi muzica dată la maxim.

De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Nici party-urile, nici băieţii, nici nopţile pierdute şi nici visurile. Acum, am pantofi cu toc, farduri, haine scumpe şi am învăţat mai multe din ceea ce cred că înseamnă viaţă.

Cu toate astea, uneori îmi îmbrac blugii vechi, îmi iau o bluză şustichie şi mă plimb pe bulevarul ăla pe care nu îl mai pot numi al meu. E frumos, pentru că, deşi pe mine mă încearcă un soi de timiditate, tinerii încă îmi zâmbesc, iar luminile lucesc la fel în apa Dâmboviţei.

de M.R.

P.S: Aceasta povestire a fost scrisa pentru etapa III a concursului de proza scurta, organizat de blogul http://otipa.wordpress.com/

Au mai scris si Abisurile, Vavaly, Emilia, D’Agatha si Spess.

Anunțuri

7 gânduri despre “Grozăveşti, cu peronul pe partea dreaptă

  1. Foarte frumos, pot spune ca ma regasesc in tot ceea ce ai scris in randurile de mai sus…Am aceleasi sentimente atunci cand ajung ocazional pe strada unde se afla fostul meu camin, in care am petrecut clipe minunate! Si sa stii ca ai mare dreptate: desi am mai multe acum, mi se pare ca de fapt am mai putine decat atunci.

  2. M-a apucat o nostalgie…in noaptea asta n-o sa visez oricum, ci cu ochii deschisi. 🙂
    Ne lasam urmele, pasii, gandurile, sentimentele prin mii de locuri si cateodata ne cheama inapoi.Iar noi nu rezistam chemarii.Pacat, caci vremurile au apus…suntem schimbati, doar locurile isi pastreaza acelasi mister.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s