Vis intarziat

DSC06387In iulie 2011 am fost in Zakynthos, Grecia. Un loc unde, cred, ma voi intoarce. N-am sa va povestesc despre obiectivele turistice pe care ar trebui sa le vizitati, preturi sau mancaruri traditionale, ci despre un loc care mi-a ramas in suflet si al carui farmec stiu ca nu ma va parasi niciodata: Zante Town, cu a sa biserica Sfantul Dionisie.  Povestirea urmatoare a fost tradusa si publicata intr-un ziar local din Zakynthos.

Orologiul din piaţă a bătut ora 6. E soare încă aşa că oamenii nu s-au întors de la casele lor. Tavernele sunt goale, iar negustorii de la tarabele cu suveniruri aşteaptă înserarea pentru o adiere din partea mării. Când şi când, mai vin în întâmpinarea vreunui turist rătăcit, neobişnuit cu clima şi obiceiurile de aici. Zâmbesc larg, se tocmesc, apoi cad iar în toropeala după-amiezii.

Piaţa din faţa catedralei e pustie. Florile privesc adormite asfaltul alb, întocmai ca într-o pictură statică, fără pic de suflare. Turnul cu clopot negru şi greu cercetează marea, căutând parcă poveşti, inimi şi visuri pe care să le tragă în interiorul său. De lângă portiţa de fier, un băieţel priveşte în sus, încercând să distingă liniile clopotniţei întunecate. În imaginaţia sa, piraţii din cărţi şi filme coboară pe scara ruginită, răpindu-l şi ducându-l pe vreun vapor ancorat la mal. Aleargă îngrozit spre catedrală, unde răcoarea şi liniştea îi alungă spaimele. Pare că nu e nimeni acolo. Doar semi întuneric, scaune înalte şi goale, icoane cu sfinţi pe care i-a mai văzut cândva, odată. Din dreapta, de la uşă, bătrânul Nikos oferă pelerine câtorva femei rătăcite.

O femeie înaltă, cu părul de culoarea alunei stă pe un scaun şi se roagă. Cu buzele ucate, cu chipul schimonisit de toate câte trebuie să recunoască, rosteşte o rugăciune. Ştie şi ea că nu e îndeajuns. Ca pentru a fi ajutat, trebuie mai întâi să te ajuţi singur. Să speri, să recunoşti, să sacrifici, să plângi, să suferi şi de-abia apoi să ceri ajutor. Nu ştie dacă va fi în stare de toate astea, însă astăzi nu contează. Pentru că azi ea vrea să creadă în minuni.

De undeva din faţă se aud nişte zgomote. Doi preoţi bătrâni păşesc încet şi parcă temător spre racla cu moaştele Sfântului Dionisie. Ceasul bate şi jumate, oră la care racla se deschide, iar credincioşii se pot închina în voie. Preoţii rostesc câteva rugăciuni, după care îi invită pe cei din biserica să se apropie. Nu spun prea multe..din vorbe, gesturi sau priviri. Sunt acolo doar nişte slujitori umili. Alţii sunt cei care cântăresc ce rugăciuni sunt de primit şi care de dus la şlefuit.

Lângă cei doi, apare un preot ceva mai tânăr, începător, pe semne, de vreme ce nu îşi poate abţine curiozitatea de a privi oamenii..şi odată cu ei sufletele lor. Se întreabă câţi oare sunt acolo cu sufletul, cu mintea, cu toată fiinţa lor, câţi, oare, sunt doar în trecere spre o plajă şi câţi îşi dau seama de însemnătatea darului ce le-a fost dat.

Se trezeşte însă, la timp, amintindu-şi că menirea lui nu este de a judeca sau de a se întreba, ci doar de a se refugia în rugăciune.

După un timp, racla se închide. Sfântul pleacă în căutare de minuni, iar călătorii îşi reiau drumul. Biserica rămâne goală, lumânările aprinse se sfârşesc, iar întunericul cade într-un sfârşit şi peste oraş.

Câte un zgomot, două de scuter ici şi colo, câte un râs strident al vreunui grec aburit. Atât. E forfotă de-acum. Una plăcută, ceva mai reţinută, plină ochi de oameni fericiţi că au păşit într-un loc ce alina parcă neliniştile şi păcatele.

Doar marea se frământă toată, sub greutatea atâtor pietre aruncate de-odată. Se chinuie să rămână calmă, nemişcată, fără valuri. Se îndreaptă spre luna ce răsărise deja de câteva ceasuri. Se privesc în tăcere, povestindu-şi în gând toate cele întâmplate peste zi.

Apoi se aşterne iar liniştea. O altfel de linişte, însă. Una pătrunzătoare şi adâncă, ce răzbate mări şi ţări, ajungând la toţi cei care vizitaseră odată acele locuri. Vraja pământurilor mitice, blestemul binecuvântat pe care îl iei cu tine odată ce ai cunoscut frumuseţea Zakynthosului te ajunge chiar şi atunci când te crezi dezis de acele meleaguri.

Nu e uşor. Orice binecuvântare îşi poartă sacrificiul. Acela de a accepta adevărul, cu tot cu frumuseţile şi tenebrele lui, de a te vedea pe tine, pe viaţa şi pe destinul tău…aşa cum sunt, nu aşa cum ar fi trebuit fi.

Şi atunci, în noapte, când luna, marea şi toţi sfinţii din picturi te înconjoară, îţi aminteşti de tine…aşa cum erai în trecut. Când sufletul îţi era pur şi neprihănit, când toate piedicile lumii nu te mâhneau atât de tare. Sufletul tău începe să se zbată între două lumi, tânjind după o iubire, un sărut sau doar o îmbrăţişare. Nu înţelegi, te întrebi ce cauţi tu acolo, singur, în patul tău atât de mic şi îngust, într-o noapte sufocant de caldă. Te simţi abandonat şi aruncat într-o lume prea complicată pentru a o înţelege, dar şi pentru a o părăsi. Tânjeşti după o clipă de înţelepciune, de reîntoarcere, sau doar după o frântură de mister desluşit. Atât cât să te facă să înţelegi…şi să speri…cât să adormi, sau să te trezeşti de tot. Atunci ai vrea să te rogi mai tare. Te simţi mai aproape de ceruri şi ştii că ruga ta chiar ar putea fi împlinită. Nu poţi…pentru că pieptul te doare, apăsat fiind de durerea-ţi din suflet, mintea îţi este impâienjenită cu tot soiul de întrebări, imagini şi oameni, iar chipul îţi este invadat de lacrimile eliberatoare. Şi plângi un timp…nu foarte mult. Atar doar cât să îţi aminteşti că eşti uman, nu zeu, cum credeai odată. Dar şi atât cât să înţelegi că tocmai în asta îţi stă scăparea.

După ce te trezeşti din vraja unui tărâm îndepărtat, dar binecuvântat, adormi din nou… fără vise sau spaime efemere. Te trezeşti un altul. Cu o dâră de durere în suflet, cu un dor de lacrimile salvatoare, cu jind după secretele ce ţi se relevaseră odată cu secundele tale de eternitate. Îţi continui ziua…şi viaţa..la fel. Ancorat în realitatea pe care nu tu ai cerut-o, vorbind uneori cuvinte pe care nu le-ai fi gândit şi sperând că odată şi-odată nu te vei mai trezi abandonat şi singur. Zâmbeşti apoi, gândind că nu a fost decât o senzaţie, o prostie sau pur şi simplu un vis urât de noapte.

Nu ştii, însă, că undeva departe, prntre străduţele înguste ale unui oraş de mare, pe când clopotul catedralei bate primele ore ale dimineţii, luna apune, marea se trezeşte, iar câteva siluete obosite intră iar în catedrala oraşului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s