Nu suntem zei

fontanaSunetul mării reuşea să acopere zgomotul stins al maşinii ce rula pe strada îngustă. Zâmbetele se conturau, dispăreau şi erau din nou desenate pe chipuri nebrăzdate încă de nicio frământare. Sărutările deveniră din ce în ce mai pătimaşe, îmbrăţişările din ce în ce mai calde, iar ritmul trupurilor nu mai putu fi măsurat prin niciun cuvânt pământesc.

Cercul se micşoră până când socoteala se opri la doi. Pescăruşi în zbor, visuri ascunse în castele de nisip şi credinţa că închiseseră în acel cerc ascuns toate minunile poveştii lor.

Ori de câte ori dragostea poposeşte prea devreme în vieţile pământenilor, mulţi dintre ei se smintesc, spun îngerii.  Gândurile nu mai pot fi stăvilite, iar pământul devine din rotund, pătrat. E o minune, dar şi un blestem de care toţi râd sfidător. Nu e cu putinţă să fii blestemat când iubeşti. Lumea toată păşeşte după regulile alea fireşti, pe care tu însăţi le numeşti universale.

Atunci când refuzi să crezi că trupul tău nu are aripi, apare pentru prima dată ploaia. Te trezeşti noaptea şi mângâi părul iubitului gândind trufaş că n-are să mai găsească alta ca tine. Priveşti la stele şi crezi că sunt acolo pentru a-ţi veghea iubirea. Închizi ochii fiind convins că toate câte ţi s-au dat ţi se cuvin fără tăgadă.

Uiţi, însă, cum e să păşeşti de unul singur. Crezi că drumul ăla e destinat doar sufletelor negre şi triste şi te înconjori, spui tu, numai de inimi pline.

Numai că, într-o zi, totul se năruie. Dintr-un cuvânt, pas, zâmbet sau chiar sărutare. Crezi că e doar un joc ce se va sfârşi, fără îndoială, cu o împăcare. Te plimbi prin lume haotic, îţi roteşti ochii negri, fulgerători, însă nimeni nu este prins în nada farmecelor tale. Orgoliul te împinge în alte aşternuturi şi braţe. De-abia apoi ţi se face dor. Şi îţi recunoşti, umil, înfrângerea.

Înveţi să asculţi oamenii, să îi iubeşti şi să îi ierţi aşa cum nu credeai vreodată că o vei face. Şi viaţa îţi mai dă o şansă.

Ajungi în faţa unei fântâni magice, cu ape ticsite de monede micuţe şi strălucitoare. Zâmbeşti. O fântână rotundă, întocmai ca cercul în care ţi-ai închis şi tu, odată, iubirea.

Te întorci, strângi în pumn moneda de argint, îţi ceri iertare şi arunci. Nu-l mai priveşti pe Neptun. N-ai vrea să mânii marea încă o dată, dar speri ca tot ea să îţi aducă, din nou, iubirea.

M.R.

Aceasta povestire face parte din etapa a II-a a acestui concurs, avand ca tema „o opera de arta, contemporana sau nu, fictiva sau reala”.

Puteti citi povestioara din prima etapa (total diferita ca stil) aici: netblog3.wordpress.com/2013/01/18/full-la-victoriei/

Anunțuri

12 gânduri despre “Nu suntem zei

      1. Abia astept sa aflu acel „de ce”. 😉
        Fiecare stim mai bine cum si ce simtim, Marina.Mie asa mi s-a parut.Ce stiu e ca oricum am scrie, tot cu si din suflet scriem.Asa ca nu pot decat sa te incurajez!
        Cu drag…

      2. Am spus asta fiindca uite, de exemplu, Desincronizare, cel mai recent post, mi se pare mult mai aproape de stilul sufletului meu, sa zic asa! 🙂

  1. Pingback: Jurizare ! | otipa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s